necesitatea unui blog

Am inceput o viata noua si o iau de la inceput dupa o poveste de dragoste de care ma imbolnavisem.Nu mi-am dat seama cand m-am oferit inima cu totul unei persoane neportivite care s-a jucat cu ea pana s-a plictisit si a abandonat-o. Probabil nu trebuie niciodata sa iti dai inima cu totul,altfel cum ai putea sa o iei inapoi?Acuma imi amintesc mai bine absenta lui decat prezenta,iar lipsa lui pe cerul de aici e din ce in ce mai dureroasa.. Putem sa facem multe greseli,mai putin cea care ne distruge,dar cum poti sa judeci oamenii,cand fiecare isi cunoaste propria dimensiune a durerii? Din pacate cu cat amanam mai mult momentul adevarului,cu atat doare mai tare..Cu cat ne straduim mai mult sa nu lasam povestea sa ajunga la final,cu atat investim mai multe sentimente si energie,iar la sfarsit,ne simtim epuizati si implicati intr-o cauza fara final fericit pentru noi,probabil ca cei pentru care luptam nu le pasa atat de mult.. Inca il mai simt ca o prelungire a celulelor mele,ca o parte din fiinta mea..Este pur si simplu legatura care ma tine inca lipita de realitate,si asta nu are cum sa paleasca niciodata..Golul lui nu poate fi inlocuit de nimeni alcineva pentru ca are doar forma lui..Inainte totul era searbad arid si nul,apoi el mi-a facut realitatea palpabila,si dorul real.. E atat de tipic,toata lumea scrie despre dragoste chiar in absenta ei,atunci cand resimti cel mai bine momentele petrecute impreuna pentru ca se deruleaza incontinuu in capul tau ca un film frantuzesc romantic care se opreste cand cei doi protagonisti principali se saruta,un sarut care ii arunca in eternitate.. Si acum? Acum ce urmeaza? Ar fi putut la fel de bine sa ma rupa in bucati si sa ma arunce la gunoi,ar fi fost un echivalent pentru ceea ce a facut el,pentru ca mi-a intors universul pe dos,cand universul meu era definit de prezenta lui.. Nu am avut nicio solutie..Mi-am inecat durerea in paharele pline cu votca si am imbratisat betia aspra in care gandurile mele tot inspre el zburau..Nu a fost o solutie. M-am cufundat in carti,carti de dragoste,carti psihologice,drame..Dar cu cat citeam mai mult cu atat vedeam in personajele principale niste ego-uri ale noastre ascunse,vedeam tot mai multe posibilitati in care s-ar fi putut termina povestea noastra,atunci am renuntat,dar a fost intr-un fel prea tarziu..Deja incepusem sa visez tot mai mult la momentele idilice pe care le-am avut,la imbratisarile patimase si saruturile in care inima ne batea intr-un ritm comun,simteam tot mai mult amintirea privirii lui si ma urmarea peste tot..Incepusem sa il vad in sute de oameni:zambetul vecinului,gesturile tipului de pe autobus sau privirea unui om care trecea linistit pe langa mine pe strada.. Pe urma a intervenit singuratatea..O singuratate care e tot mai apasatoare chiar daca esti cu multi oameni intr-o camera..O singuratate atat de profunda incat ai senzatia ca universul se invarte doar pentru a-ti alimenta singuratatea..O singuratate care te bantuie pana si in cele mai nesemnificative vise. Singuratatea mea nu era o inchipuire.Eu nu sunt legata de nimeni,o noua problema cu care nu stiu inca cum sa ma descurc,eram legata de el pana cand el a considerat ca trebuie sa plece din viata mea,lasand in urma doar o dara de parfum pe perna mea. Chiar daca incerc sa ma regasesc pe mine,raman in continuare singura..Ma uit in jur si nu vad absolut nimic din ce ar putea sa imi incalzeasca sufletul. Cand oamenii sunt impuscati,sangereaza,trebuia sa stie asta,inainte sa reduca toata relatia noastra la o tacere rece.E ciudat ce hau ne desparte.El e trecutul,sfarsitul.Este ceea ce se stie,dar cand ma uit inainte,el nu mai exista..iar timpul va face restul daca nu innebunesc eu de amintirea lui inainte..

Goodbye

ratacire

Sunt eu..Mereu alta si totusi aceiasi..Sunt putin din toate,indefinita,imposibil de inclus intr-o categorie..Ma schimb in fiecare zi si raman tot mai mult la fel..Alerg inspre ei,incerc sa fac ceva mai bun, dar raman mereu pe loc..
De fapt nici eu nu mai stiu ce sunt,cine sunt,ce reprezint..
Cand eram mica,vroiam sa fiu mare,sa stiu totul,sa am raspuns la orice intrebare ,sa stiu ce sa fac in fiecare situatie..Dar acum,am crescut,primesc responsabilitate tot mai greu de dus pe umeri,ma confrunt cu tot mai multe probleme.Dar eu tot cu intrebarile am raman..Cu intrebarile si doar atat,iar intrebarile fara raspuns sunt nule..
Am ramas la fel de pierduta si ignorata ca si cand eram mica.lucrurile nu s-au schimbat..Tot incep calatorii pe drumuri simple,sigure si ma regasesc in mijlocul nicaieriului..Lumea nu o sa se opreasca pentru mine..Pamantul nu o sa-si opreasca roatatia pentru o persoana care se pierde si pierduta a fost dintodeauna..Leprosi tot leprosi raman..Si atunci stau si ma gandesc..Chiar avem sansa de a ne schimba viata?Chiar putem face tot ce vrem noi daca ne dorim asta cu adevarat?Soarta noastra sta doar in mainele noastre si doar in puterea noastra de a continua lupta?Trebuie sa crezi?
Nu stiu daca mai pot sa cred..Am crezut in tot ce mi se parea drept si corect..Am crezut in mine,am crezut in familie,am crezut in prieteni si mi-am urmat orbeste iubirea..De ce sa cred in lupta cand eu vroiam sa cred doar in iubire?Nu asta era cel mai sacru lucru din profanul care ne inconjoara?Nu asta trebuia sa ne salveze cand eram cazuti in mizerie?Am crezut pana in panzele albe in tot ce iubeam,dar dupa toata credinta,supunerea,speranta in schimbarea buna,am ramas numai cu mine..Prietenii m-au parasit,familia m-a ignorat,iar iubirea s-a stins,iar acum spune-mi tu: sa cred in continuare in lucrurile care m-au parasit?Sa cred in lucruri care se sting la cea mai mica adiere a vantului?Merita sa crezi in ele?Merita sa crezi in ceva?
Vreau doar sa stiu unde sunt si unde merg..
Am crezut in tot si cu fiecare zi in care credeam mai mult cu atat pierdeam mai mult din mine..Joci totul pe o carte,pierzi tot..dar nimeni nu a spus ca e atat de greu sa uiti,sa o iei de la inceput si sa te regasesti pe tine..
Mi-am pierdut legaturile..acele fire invizibile care te tin legat de realitate..Mi-am pierdut trenul a carui destinatie era de fapt visul..Am pierdut tot,iar in final am ramas cu mine singura cu pachetul de tigari langa mine si cafeaua rece
Nu.Nu sunt asa cum mi-am imaginat ca o sa fiu acum..nici macar pe jumatate..Am doar intrebari fara raspuns si singuratate..
Mereu o luam pe alte drumuri..Renuntam la ce avem pentru a fi alceva..dar cred ca renuntam pentru ca ne este frica..Ne este frica sa iubim,ne este frica sa nu fim judecati,ne este frica sa nu fim intelesi..Si in fond de ce nu ne-ar fi?Cand iubesti,inevitabil suferi..cand suntem judecati,suntem pusi in categori din care nu avem voie sa iesim,iar cand nu suntem intelesi ne dam seama ca lumea isi cunoaste propria realitate si nici macar nu vor sa se complice cu realitatea noastra..prea multa bataie de cap,prea multa energie irosita..
Si pana la urma in ce sa crezi?Cand toate credintele se fac scrum iar tu te alegi doar cu cenusa..Unde suntem si incotro ne indreptam?
Imi pare rau honey-bunny dar ai ars toate podurile in urma ta..